Cu degetele răşchirate pieptene, Corneliu Vadim Tudor pare pierdut în nehotărâre: să îşi mai dreagă poza de fante politic ofilit sau să-şi smulgă sincer părul din cap? Alege, desigur, prima variantă, căci un patriot adevărat, nu-i aşa, trebuie să fie demn chia

Cititi si...

Adrian SEVERIN - Vulturul pontic la curtea licuriciului galic

Singurătatea microfonului de cursă lungă

Adrian Ursu - Sărmăluţe-n foi de Nuţi

r şi-atunci când rămâne gol.

Ieşirea televizată de luni seară a preşedintelui PRM a fost una de toată mila. Puternic tranchilizat după ultimele şedinţe de şocuri politice, C.V. Tudor a renunţat la tonul lătrat şi la mârâielile înspumate, preferând să se gudure, aproape cerşind prietenia trecătorilor. Părăsit de mai toţi cei care îi cărau servieta, îi sorbeau cuvintele şi râgâiau de plăcere la auzul mojiciilor sale, îşi numără acum curtenii pe degetele de la o mână. I-au mai rămas doar scutierul Funar, un Sancho Panza încălecat invers pe măgar, şi cărturarul rătutit, Bolcaş. Din parlamentarii aleşi în 2004, jumătate au zburat de sub aripile tot mai jumulite ale vulturului cruciat.

Aşa se face că singurele sale speranţe electorale sunt acum desenate în jurul tatuajelor Queridei.  Cam puţin pentru cineva care visa să conducă România...

Până acum, când partidele politice, împinse de la spate de Occident să ia distanţă, se deziceau de orice colaborare şi încercau să izoleze PRM, Vadim Tudor nu părea deloc temător. Îi avea pe aplaudacii care chiar îl făceau să se creadă puternic şi iubit. Adunaţi în jurul său fie din fascinaţia pentru erudiţia lui de almanah, fie pentru că în PRM găsiseră unicul refugiu cu porţi deschise pentru proscrişi, mai toţi acoliţii Tribunului şi-au luat tălpăşiţa când au simţit că nu mai au nimic de câştigat: verbul i s-a stins, epoca i-a apus.

Acum C.V. Tudor nu mai aude voci. În jurul lui e o linişte dătătoare de ţiuituri în urechi. Şi asta îl sperie, îl îndeamnă să se lege de orice semn de bunăvoinţă, al oricui, în speranţa că încă mai contează, că totuşi mai e băgat în seamă, că n-a murit. „O femeie de toată isprava“ - aşa a descris-o luni seară pe Elena Udrea. Păi ce mai era în alte vremuri la gura şi la pixul lui Alcibiade când venea vorba de isprăvile blondei de pe lângă biroul prezidenţial! Acum, pentru simplul motiv că pedelista sex-simbol a socotit justificată contestaţia PRM la legea uninominalului, a devenit bună de pus la icoană.

Tot de teama singurătăţii l-a luat de braţ şi pe Becali, în speranţa că nu va mai fi doar el saltimbancul politicii româneşti: „Să-l vedeţi pe dom’ Jiji când o ţopăi pe pupitrele din Parlament, cu o morişcă de-aia în mână (roteşte braţul în aer şi rânjeşte satisfăcut - n.a.), ca în galerie la Steaua!“. Te uiţi jenat şi nu mai ştii ce să faci. Pe vremuri, agresivitatea liderului PRM te scotea din minţi, josniciile sale te făceau să-l dispreţuieşti.

Când sărea la om, când îşi aduna haita ca să aţină calea oricui, când sfâşia turbat mâna celui care i-o întinsese cu bună-credinţă, ştiai de unde să-i iei: chemai hingherii, te apărai cu ce aveai la îndemână sau, pur şi simplu, treceai pe trotuarul de vizavi. Acum, năpârlit şi fără vlagă, pare un maidanez singuratic, alergând bezmetic între umbrele de care nu ştie dacă să se ferească sau să se apropie.

Cotidianul (20-08-2008)

Abonati-va la